Categorie: Ganduri

                                                           Nu devenim fericiţi peste noapte, ci abia la capătul     unui drum parcurs zi de zi, cu efort şi răbdare.

Fericirea se construieşte, cee ce presupune strădanie şi timp.

Pentru a fi fericiţi, trebuie să ştim să ne schimbăm pe noi înşine.

Luca si Francesco Cavalli-Sforza[1]

Fericirea un cuvânt atât de simplu, dar totuşi atât de greu de pătruns şi mult mai greu de atins.Cu toţii dorim sa fim fericiți, desfăşuram activităţi, luăm decizii, facem alegeri în dorinţa de a fi fericiţi.Dar ce e fericirea?

Dacă ar fi sa intrebăm pe fiecare dintre noi, am primi o multitudine de răspunsuri.Iar dacă am intreba când au fost ultima dată fericiţi, am primi la fel, o diversitate de relatări.În toate aceste relatări am gasi un punct comun: suntem ferciţi atunci când simţim o pace interioare, când suntem în armonie cu noi şi ceea ce ne înconjoară, când suntem părăsiţi de orice griji, îndoieli şi ne bucurăm de momentul prezent.De fapt fericirea reprezintă în cele din urmă bucuria de a trăi.Dar, pentru ca suntem economişti si am fost învăţaţi că orice lucru are un preţ, monetar sau nemonetar, ne întrebăm care este preţul bucuriei de trăi. În cartea intitulată sugetiv “Preţul bucuriei de a trăi” dl.prof. Constanti Popescu spune: “Acest preţ este sacrificiul pe care omul este dispus să-l faca, în tranziţia sa prin viaţă, pentru a obţine liniştea sufletească iscoditoare, armonia interioara, capabile să producă energia necesară luptei permanente pentru bucuria de a trăi”.[2]

Preţul bucuriei de a trăi este reprezentat de sacrificiile, renunţările pe care suntem dispuşi să le facem.Ca orice  bun, bucuria de a trăi are un cost de oportunitate, un cost al alegerilor pe care le facem, cea mai bună alternativă la care se renunţă.În termeni economici am putea spune ca preţul bucuriei de a trăi e dat de valoarea sacrificiilor, alegerilor efective pe care le facem de-a lungul vieţii.Orice alegere pe care o facem are costul său de oportunitate, renunţăm la ceva în schimbul a altceva.De aceea trebuie sa fim atenţi la ce renunţăm şi ce alegem.Nu trebuie să renunţăm la ce e bun şi frumos, ci la acele lucruri care ne consumă din timpul şi energia necesare acelor acţiuni care contează cu adevarat.Renunţarea nu trebuie privită ca o satisfacţie pierdută prin nerealizarea unei dorinţe, ci ca desprinderea de insatisfacţii.Nu înseamna să renunţăm la ce este cu adevărat benefic, ci să descoperim ce conteaza cu adevărat şi ce aduce împlinire, bucurie, linişte durabilă, într-un cuvânt fericire.

Timpul este o resursa limitată şi ireversibilă.De aceea  nu trebuie să îl irosim şi să ne facem timp pentru acele lucruri care contează într-adevăr pentru noi.De câte ori nu am auzit scuza “nu am timp” şi de câte ori nu am folosit-o chiar noi.De câte ori suntem rugaţi sa facem ceva spunem: “nu am timp pentru asta”; “nu acum” ; “…..de mâine” şi în cele din urmă nu mai avem timp pentru nimc.Ne petrecem viaţa la intâmplare şi tot amânăm lucrurile esenţiale până când vine o vreme şi ne dăm seama că nu mai putem face ceva să îndreptăm situaţia, nu mai avem ocazia să facem ce am ratat la momentul oportun.

Trebuie să ne facem timp pentru toate lucrurile care contează pentru noi, pentru că atunci când vom avea timp s-ar putea să fie prea târziu.

Până nu demult, scuza “nu am timp” o foloseam frecvent atunci când trebuia să mă văd cu prietenii, să-mi vizitez bunicii, să stau puţin cu parinţii.Ce m-a făcut să mă gândesc a fost  replica prietenei mele când i-am spus că de Sărbătorile de Paşte nu am timp să mă duc la bunicii mei la ţara.Cu privirea indreptată spre mine, însă cu gândul mult mai departe, mi-a zis : “Eu m-aş duce, dar numai am unde”, bunicii ei murie.Atunci mi-am dat seama ca oamenii de langa noi nu sunt eterni, că ce conteaza este ce avem in momentul de faţă, că trebuie sa ne bucurăm de ce avem acum, nu trăim nici în trecut, nici în viitor, deci prezentul este cel care contează.

Am avut nevoie de acea replica să-mi dau seama că trebuie să-mi fac o lista a priorităţilor, să-mi organizez mai bine timpul şi să renunţ la unele lucruri total inutile: vorbitul cu orele la telefon, navigatul pe internte, uitatul la televizor etc.De Sărbători mi-am vizitat bunicii şi am realizat cum simpla mea prezenţa îi poate face bucuroşi, cum un simplu zambet si o imbrătişare pot aduce lacrimi de bucurie pe obrajii peste care trecerea anilor şi-a pus amprenta.Vazând bucuria lor m-am simtit şi eu fericită, mi-am amintit cum era să fiu copil, cum era sa fiu veselă, să mă bucur de cele mai mici lucruri: de înflorirea copacilor, de poposirea unei bubureze pe mâna mea.

Problema noastra, a oamenilor prinşi în vâltorea vieţii cotidiene, am încercat sa o sintetizez în următoarele versuri:

Am uitat să ne regăsim în lucruri mărunte

                                                            Ne-am rătăcit printre cuvinte şi gânduri

    Am uitat iubirea, credinţa, speranţa, viaţa în doi

           Cautăm fercirea în lucruri trecătoare, când ea e în noi.

Cautăm fericirea acolo unde nu trebuie, ne proiectăm toate sursele de fericire în exterior, când de fapt sursa adevăratei fericiri este în interiorul nostru.Plasându-ne toate speranţele în afara noastră, nu putem decât să fim decepţionaţi.

Uităm că suntem programaţi să ne cautăm fericirea şi că dorinţa de a fi fericit este constitutivă omului; este mobilul tuturor faptelor noastra.Deasemenea nu vrem să vedem potenţialul de dezvoltare pe care îl avem in noi.Fiecare om are un talent care aşteaptă să fie descoperit.Însă în goana nebună după averi, după acumularea de cât mai multă bogăţie materială şi tot mai puţină bogăţie spirituală ignorăm acest potenţial, care va rămâne pentru totdeauna neexploatat.Astfel ne lasăm prinşi în activităţi care nu ne aduc împlinirea, ne lăsăm viaţa condusă de obiceiuri şi ratăm şansa de a fi fericiţi.

Dacă suntem fericiţi sau nefericiţi totul depinde de noi, de alegerile pe care le facem pe parcursul vieţii, pentru că destinul este locul geometric al alegerilor noastre.Noi avem capacitatea de a alege.Implicit, a alege ceva înseamnă a renunţa la altceva.Iar costul renunţării, preţul bucuriei de a trăi, poate fi nefericirea sau fericirea.De aceea trebuie să fim foarte atenţi la ce renunţăm, să identificăm acele activităţi care ne consumă timpul şi energia şi ne indepărtează de acele lucruri care contează cu adevărat.Astfel apar următoarele  întrebări: Ce vreau să fac cu viaţa mea?,Care e rostul vieţii mele?.Dacă reuşim să răspundem la aceste întrebări, să ne găsim un sens vieţii, nu ne mai ostenim cu lucrurile care nu ne îmbogăţesc şi ne împlinesc viaţa.Astfel descoperim acele lucruri care contează  cu adevărat, ne aduc împlinirea, bucuria, liniştea, ştim la ce să renunţăm şi spre ce să ne îndreptăm.Pentru că petrecându-ne viaţa la întâmplare, alergând în toate direcţiile fără un scop precis, ne irosim timpul, energia, viaţa, şansa de a fi ferciţi.Dacă nu avem stabilit un rost al vieţii nu ajungem nicăieri, ne petrecem viaţa ţinând lumânarea aprinsă la ambele capete.

Răspunsul meu la intrebarea: Care e rostul vieţii mele? e greu de dat, pentru că aşa cum spunea Thales “Cel mai dificil lucru în viaţă este să te cunoşti pe tine însuţi”.E greu să ştiu ce vreau cu adevărat, să-mi stabilesc un scop şi orice s-ar întâmpla să-l urmez.M-am dezamăgit de atâtea ori eu pe mine, am zi de atâtea ori: “gata, de mâine mă schimb”.Până când mi-am dat seama că  mâine înseamnă de fapt niciodată, că nu pot fi fericită dacă nu mă cunosc şi nu mă accept aşa cum sunt: cu minusuri şi plusuri; calităţi şi defecte; părţi bune şi rele, frumoase sau mai puţin frumoase.De mult ori îmi e frică să privesc în interiorul meu, să petrec câteva minute eu cu gândurile mele de temă că nu îmi  va place ce voi descoperi.De atâtea ori m-am folosit de scuza “nu am timp” şi am renunţat la lucruri cu adevărat importante, pentru…..privind în urmă nici nu mai ştiu pentru ce.

Ţelul vieţii mele esta să fiu împlinită în cele trei famililii: a iubirii, a muncii, a societăţii în care trăiesc.Vreau să fac ceea ce iubesc şi să iubesc ceea ce fac, să iubesc oamenii din jurul meu, munca pe care o fac sa fie in folosul oamenilor.Vreau să nu uit să trăiesc, să ma bucur de acele lucruri care intr-adevăr aduc fericirea şi pe care banii nu le pot cumpăra: un zâmbet, o îmbrăţişare, o apreciere, un mulţumesc spus din inimă.Aşa cum a remarcat şi Richard Layard în cartea “Secretele fericirii – lecţii despre o nouă ştiinţă” ne obişnuim mult mai repede cu lucrurile pe care banii le pot cumpăra: maşini, case etc. iar pe măsură ce timpul trece acestea se depreciază şi ne procură din ce in ce mai puţină fericire, însă cu acele lucruri pe care nu le putem obţine în schimbul banilor, de exemplu: prietenii, o familie unită nu ne obişnuim niciodată pe deplin.

Iubirea este unul dintre cele trei imperative ale vieţii.De fapt, viaţa înseamna iubire, dacă desfiinţăm iubirea viaţa nu mai are sens.Ca să fii fericit trebuie să iubeşti de la ceea ce faci până la oamenii pe care îi întâlneşti.Iubirea înseamnă capacitatea de a dărui, de a preţui, de a respecta.Iubirea este singurul lucru pe lume care se dubleaza când este împărţit.De aceea ca să fii fericit, la baza a tot ceea ce faci trebuie să stea iubirea. Din perspectiva iubirii, preţul bucuriei de a trăi este reprezentat de renunţarea la ură, gelozie, intoleranţă, invidie.

Munca ajută şi ea la împlinirea vieţii.Munca dă un sens vieţii, îl face pe om să simtă că are o menire pe lume, atunci când este făcută cu dăruire, cu iubire, când prin rezultatele muncii sale reuşeşte să îi ajute pe ceilalţi.Satisfacţia muncii vine din lucrul bine făcut, din plăcerea de a iubi ceea ce faci.Atunci când eşti prins într-o activitate pe care o îndrăgeşti nu simţi nici oboseala, nici trecerea timpului.De aceea cel mai mult îmi doresc să fac ceea ce îmi place, să găsesc acea activitate care indiferent de cât timp i-aş aloca să nu mă obosească, ci din contră să-mi dea energia si bucuria ca a doua zi sa o iau de la capăt.Îmi doresc să gasesc un echilibru între muncă şi viaţă.În ziua de azi am întâlnit atâţea oamenii care au  uitat să mai trăiasca, au uitat care e frumuseţea vieţii şi au ajuns să trăiască pentru a munci, nu muncesc pentru a trăi.Omul modern a ajuns dependent de muncă şi de carieră, iar atunci cand îl intrebi: “Te simţi împlinit cu ceea ce faci?”, vei primi invariabil răspunsul: “câştig o grămadă de bani”.Însă nivelul venitului nu reflectă nici pe departe gradul de fericire.Este adevărat că cei mai bogaţi sunt mai fericiţi decât cei săraci, însă fericirea descreşte constant pe măsura ce devii mai bogat.Venitul nu e totul, satisfacţia muncii e dată şi de împlinirea pe care o simţi ca urmare a realizării dorinţelor tale.Adevărata cariera presupune energie, pasiune si o dorinţă arzătoare.Nu se rezumă doar la un câştig considerabil.Atunci când singura satisfacţie adusă de muncă este venitul, nu poţi fi decât nefericit, pentru că venitul este ca un drog, cu cât ai mai mult cu atât îti doreşti şi mai mult pentru a-ţi procura din ce în ce mai puţina fericire.Pe măsură ce caştigi mai mult, cheltuielile vor creşte direct proporţional cu salariul şi astfel intri in “cursa şobolanului”, asa cum spune Robert Kiyosaki în cartea “Tată bogat, tată sărac”.

Azi oamenii supliesc familia, iubirea cu munca şi se aşteaptă astfel să găsească fericirea.Uită de fapt că fericirea persupune armonia intre familia muncii, iubirii, credinţei şi speranţei.Bucuria de a trăi este o stare de armonie interioara a celor trei puteri omeneşti: mintea, sufletul şi inima care îţi dau energia de a reuşi.Azi ne canalizăm întreaga energie către muncă şi uităm să ne mai preocupăm de sufletul şi inima noastră.Încercăm să ascundem cu bani lipsurile noastre ca oameni.Societatea noastra nu duce lipa de specialişti, ci de OAMENI, care să folosească cu responsabilitate cunoştinţele, spre creşterea bunăstării tuturor.Problema noastră e că am uitat să fim oameni şi să îi tratăm pe restul ca oameni.Într-o societate cu mii de angajaţi OMUL  ajunge sa fie doar un număr, se dezumanizeaza, nu se poate simţi împlinit, protejat, din moment ce relaţiile sociale lipsesc.

Cu ceva timp în urmă am văzut un film din care am reţinut următoarele replici:

–          Ce e carierea?

–          E ceva ce îţi doreşti foarte mult, tot ceea ce faci, faci pentru ea şi atunci când ajungi să ai o cariera îţi dai seama că nu mai ai nimic în afară de muncă.

Aceasta definiţie cred că reflectă foarte bine ceea ce înseamnă să îţi faci din carieră un scop în sine în detrimentul tuturor celorlalte laturi ale vieţii.De mult ori oamenii îşi dau seama prea târziu că munca nu e tot, că viaţa nu înseamnă doar muncă.

Dacă îţi doreşti să ai o carieră doar din dorinţa de a avea un câştig mai mare, nu poţi să ajungi decât nefericit.Banii nu îţi oferă decât o iluzie a fericirii.Efectul distrugător al banilor este sintetizat de afirmaţia lui Balzac: „Zeul la care se închina toţi este banul”.Din păcate pentru mulţi dintre oameni banul este un Zeu şi astfel au devenit scalvii lui lasandu-se înrobiţi de cariere care nu le aduc nici o împlinire sufletească, spirituală.Au uitat că adevăratele  surse ale fericirii: iubirea, bunătatea, compasiunea, afecţiunea, prietenii devotaţi, o familie fericită nu pot fi cumpărate cu bani.

Eu îmi doresc o carieră.Nu îmi e teamă să muncesc din greu, însă să o fac cu tragere de inimă, să îmi placă ceea ce fac şi să lucrez cu pasiune.Însa nu vreau să ajung să nu mai fac nimic în afară de muncă, să mă izolez social.Nu vreau o cariera cu preţul sacrificării familie, prietenilor şi sănătăţii.

Din perspectiva muncii preţul bucurie de a trăi este reprezentat de renunţarea la munca doar pentru bani, la un job care nu îţi place.Însă cea mai mare greseala este renunţarea la visurile tale.De cele mai multe ori renunţăm la primul obstacol întâlnit, uităm că a greşi e omeneşte, iar „eşecul este preţul plătit pentru obţinerea succesului” aşa cum zicea Honda.Bucuria de a trăi e dată de împlinirea visului, rostului vietii cu cât mai puţine sacrificii.

Primul bun economic este visul, visul este cel care îţi dă energia, puterea de a merge mai departe, de a trece peste toate obstacolele.Problema noastră este că am uitat să visăm, iar mult mai grav este că nu suntem lăsaţi să visăm.Sistemul actual de educaţie omoară creativitatea, principiile convenţionale, regulile prestabilite îngrădesc capacitatea noastră de a visa.Potrivit lui J.K. Galbraith funcţiile educaţiei sunt: să-l înveţe pe om să se autoguverneze inteligent şi să-l ajute să-şi găsească fericirea.Din pacate sistemul actual de învăţământ nu îndeplineşte aceste doua funcţii.Şcoala în zilele noastre te învaţă: că nu e bine să greşeşti- când de fapt greşeala te învaţă şi ea arată că ai încercat ceva, că ai avut o inţiativă- că nu trebuie să încalci regulile – când doar încălcând regulile poţi afla noi soluţii la problemele actuale.Educaţia actuală îi face pe toţi să gândească după acelaş calapod şi nu favorizează schimbul de idei între profesori şi elevi.Ceea ce duce la lipsa iniţiativei, a capacităţii de a visa.Şcoala nu ne învaţă să ne construim visuri astfel încât acestea să poată fi împlinite într-o bună zi, când visul este motorul principal pentru împlinirea scopului vieţii.Visul este cel care îţi dă energia, te implusionează să-ţi atingi scopul ales in viaţă.

Consider că lipsa de iniţiativă antreprenorială în rândul tinerilor este cauzată, pe lângă aspectele de ordin economic: fiscalitate ridicată, corupţie, instabilitatea mediului macaroeconomic, lipsa de coerenţă între politicile economice etc., şi de sistemul eronat de învăţământ care omoară capacitatea de a visa. Capacitatea de a visa este esenţiala pentru orice om, deoarece lipsa visurilor duce la lipsa încrederii în forţele proprii.Iar lipsa încrederii în forţele proprii ne face să renunţăm la scopul stabilit pentru viaţa noastră.

Omul fiind o fiinţă socială nu se poate simţi implinit cu adevărat decât în cadrul societăţii în care trăieşte, iubeşte şi munceşte.Legăturile noastre sociale ne definesc identitatea personală şi ne dau un înţeles vieţii.Printre factorii care influenţeaza fericirea în cartea „Secretele fericirii – lecţii despre o noua ştiinţa” Richard Layard plasează pe primul loc relaţiile cu familia.Acestea sunt foarte importante şi marchează definitiv evoluţia individului pentru că în cei şapte ani de acasă se formeză valorile care îl definesc ca om.

Pot să mă consider o persoană norocoasă pentru ca am o familie care este întotdeauna alături de mine, care mă susţine, are mereu un sfat pentru mine atunci când am nevoie de el.Am nişte părinţi pe care îi iubesc, îi respect, îi apreciez pentru ca au  ştitu să mă înveţe să ALEG, fără să-mi interzică niciodată nimic, fără să îmi spună „Nu face aşa!”.Îi admir, că au reuşit să mă facă să aleg singură şi să aleg bine, doar prezentându-mi diferite aspecte ale problemei, decizia finala apartinâdu-mi în toatalitate mie.Pentru asta le mulţumesc!Alături de familie, de prieteni imi gasesc liniştea şi energia de a merge mai departe în această lume care a devenit din ce în ce mai imprevizibilă.

Din perspectiva vieţii trăite în societate preţul bucurie de a trăi este reprezentat de renunţarea la competiţia dintre noi.Nu concurenţa este cea care ajută la proges ci compeţia cu noi înşine, în fond toată viaţa nu încercăm să cucerim lumea, ci pe noi înşine.Cooperarea dintre oameni este cea care duce la fericire, ci nu concurenţa.Faptul că noi ne raportăm întotdeauna la ceilalţi şi încercăm să devenim mai bogaţi, mai frumoşi, mai deştepţi decât alţii în loc să încercăm să devenim mai buni decât am fost noi ieri, nu poate duce decât la nefericire.În loc să ne bucurăm că am luat la un examen o nota mai mare decât ne-am propus, noi ne întristăm pentru că unul dintre colegi a luat o nota mai mare decât noi.Aceasta comparaţie continua nu are nici un efect benefic.Armonia relaţiilor dintre oameni este cea care genereaza cea mai mare energie care ne ajută să ne împlinim.O familie fericită, nişte prieteni adevăraţi, o comunitate care ne respectă şi ne apreciază munca sunt cele care ajută la implinirea vieţii.Aşa că, să încercăm să ne câştigăm pe merit iubirea aproapelui nostru, să îi câştigm încrederea, să-i oferim preţuire, respect, apreciere şi să renunţăm la competiţie în favorea cooperării. Ar trebui să învăţăm să ne pese mai mult de ceilalţi.Greşeala noastră este încremenirea în propriul nostru punct de vedere şi speranţa, mai rău, chiar, dorinţa ca lumea „noastră” să fie considerată mai importantă decât lumea celuilalt.Ca să ne implinim viaţa ar trebuie să trecem de la concurenţa cu ceilalţi la competiţia cu noi înşine.

Concluzii

Fericirea depinde atât de factori interni cât şi externi.Însă, plasându-ne toate speranţele în afara noastră, nu putem decât sa fim decepţionaţi, sursele fericirii autentice aflându-se în interiorul nostru.Fericirea adevărată nu depinde doar de condiţiile exterioare, ci depinde înainte de toate de starea noastră interioară.În cele din urmă, fercirea se rezumă la bucuria de a trăi.Iar preţul bucuriei de a trăi este reprezentat de sacrificiile, renunţările pe care suntem dispuşi să le facem.De aceea e important sa ne stabilim un rost al vieţii, pentru că astfel nu ne vom mai irosi timpul şi energia  cu acele lucruri care nu ne îmbogăţesc viaţa.Rostul vieţii e individual, stabilit în mod subiectiv şi depinde de la om la om, iar preţul plătit de fiecare pentru a fi fericiţi depinde de ce sens i-am atribuit vieţii noastre.

Preţul bucuriei de a trăi este un cost al renunţării, pentru că noi suntem un produs al alegerilor pe care le facem pe parcursul vieţii, iar orice alegere înseamnă o renunţare.Fericirea depinde de renunţările de care suntem capabili zi de zi, se construieşte cu sacrificii si răbdare, presupune timp  şi înainte de toate să ne schimbăm pe noi înşine.Dacă este dificil să modificăm lumea, în schimb este cu putinţă să transformăm maniera de a o percepe.Ceea ce este foarte important intrucât viaţa este 10% ce se intâmplă si 90% cum reacţionăm la ce se întâmplă.Nu întâmplările exterioare ne doboară şi ne împedică să fim fericiţi, ci modul în care noi le percepem, interpretăm şi asimilăm.O experienţă nu este în sine bună sau rea, ci devine astfel ca urmarea a modului în care reacţionam la ea.Deci, pentru a fi fericiţi trebuie sa ne schimbăm manierea de a percepe viaţa şi să nu uităm ca „schimbarea în bine începe cu tine”.Activitate destul de dificilă intrucât manifestăm o rezistenţă formidabilă la schimbare, viaţa noastră este dominată in proportie de 90% de obiceiuri.Însă pentru a fi fericiţi trebuie să trecem la acţiune, să încercăm să ne schimbăm şi să nu uităm de potenţialul de dezvoltare pe care il avem în noi.Fiecare om are un potenţial de fericire care să-l ajute să-şi împlinească viaţa, un potenţial care trebuie descoperit şi dezvoltat.Pentru a fi fericiţi trebuie să ne dezvoltăm potenţialul pentru bunătate, iubire, compasiune, pace interioară.

Preţul bucuriei de a trăi, fiind un cost de oportunitate, este subiectiv şi depinde de ce sens a hotărât fiecare să-i dea vieţii lui.Chiar dacă nu am stabilit un rost al vietii bine definit ştiu clar ca vreau sa iubesc: sa-mi iubesc familia, prietenii, comunitatea unde trăiesc şi muncesc, munca pe care o fac, să mă simt împlinită şi împăcată cu mine şi cu cei din jur, să am acea pace interioară care să reziste în faţa întâmplărilor vieţii.Preţul pe care sunt dispusă să-l plătesc pentru toate acestea îl reprezintă renunţarea la ură, invidie, gelozie, intoleranţa; la o muncă doar pentru bani şi în care nu mă regăsesc, la competiţia cu ceilalţi.

E mult sau puţin? Se merită sau nu? Doar timpul poate da răspuns la aceste intrebări.

 

---